Cuvinte

Am citit la Alexandra pentru prima dată de cartea Lorenei Lupu. M-a distrat titlul şi chiar dacă habar n-aveam la ce se referă, mi-a rămas în minte. Ieri, prin Librăria Universităţii (din Cluj) am văzut cartea şi am luat-o fără să mă mai întreb dacă mi-ar plăcea sau nu. De obicei când caut o carte, primul lucru după care mă uit e un titlu care să mă atragă. N-o să intru aici în toată polologhia alegerii titlurilor care mă atrag în funcţie de zi, stare sau culoare, e de ajuns să spun că în lipsa unui target clar am un proces tare complicat de alegere a unei cărţi. Cum spuneam, am văzut cartea, mi-am amintit imediat titlul şi faptul că era recomandată şi am luat-o fără alte complicaţii.

Azi după-masă am citit-o şi – ca să fiu scurt – mi-a plăcut.
Să dezvolt puţin. După primele pagini am avut o uşoară senzaţie de neîncredere, de confuzie chiar, dar destul de rapid totul s-a lămurit cu o porţie sănătoasă de râs. Umorul – o combinaţie foarte reuşită de umor negru, sarcastic şi ironic, de expresii regionale şi actuale de o oralitate rar întâlnită – m-a făcut să fiu pe tot parcusul cărţii cu zâmbetul pe buze. Am râs în hohote la unele pasaje şi am păstrat un zâmbet candid în altele. Mi-au plăcut trecerile de la pasajele amuzante la cele “serioase”, mi-a plăcut personajul principal, mi-a plăcut Ea, mi-a plăcut schiţarea tipurilor umane din celelalte personaje şi în ultimul rând mi-a plăcut povestea.

Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte această carte, aş spune că e o carte frumoasă, ca o duminică după-masă de vară.