Cuvinte

Internetul e unul din puţinele industrii ce îţi permit să visezi, să fii pasionat şi să ţi se recunoască rapid meritele. E adevărat, internetul e doar un mediu, un suport pentru management, marketing, publicitate sau PR. Dar în acelaşi timp, trecând peste aspectele concrete, internetul rămâne un punct de întâlnire al câtorva ‘nebuni’. De foarte puţine ori aceşti ‘nebuni’ sunt reuniţi într-o echipă ce poate să realizeze lucruri uimitoare. De ce? Pentru că se întâlnesc două ingrediente minune: plăcerea de a lucra pentru un vis comun. Fie ‘pentru a face ceva mai bine’ sau ‘pentru a veni cu o idee nouă’, a lucra pentru un concept e mult mai satisfăcător decât pentru a lucra pentru bani sau pentru a deveni, de exemplu, ‘agenţia nr.1′.

Din păcate acele aspecte concrete intervin şi distrug de cele mai multe ori acest ideal. E foarte greu să găseşti îmbinarea ideală. Când eşti tânăr ai foarte multe idei şi pasiune, dar nu ai experienţă, sprijin financiar sau echipă. Îţi formezi o echipă dar mai rămân celelalte. Ulterior e posibil să găseşti sprijin financiar, să-ţi completezi experienţa, însă, găsirea unei echipe va fi problematică. Va fi momentul în care aproape nimeni nu va mai lucra din plăcere.

De aceea mă întreb uneori de ce atunci când găseşti îmbinarea asta fericită, de echipă ce lucrează cu plăcere, sprijin financiar foarte bun şi experienţă rezonabilă, alegi să restructurezi, să schimbi obiectivele?

Rezultatul va fi unul singur: echipa se va destrama, oamenii vor pleca.

Cum să eviţi asta? Analizează cât se poate de bine cultura organizaţională din acea companie, observă care sunt relaţiile dintre toţi membrii echipei şi apoi decide ce trebuie îmbunătăţit. Cea mai bună modalitatea de a analiza şi observa este să fii tot timpul prezent sau o cale şi mai rapidă: o ieşire la bere. Poate scuti săptămâni întregi de observaţie la locul de muncă.

Pe de altă parte, cea mai proastă metodă este să pui HR-ul să facă treaba asta prin interviuri şi teste motivaţionale. HR-ul nu va putea să-ţi ofere decât o perspectivă obiectivă, artificială – ştiinţifică. Tu ai nevoie de o perspectivă calitativ-subiectivă, pentru că trebuie să simţi că un om este bun, mai departe de aspiraţiile sale personale, profesionale sau de competenţele sale din CV.

În condiţiile în care să spunem că este nevoie de o schimbare de obiective, de management şi strategie, nu înţeleg de ce este preferat de fiecare dată modelul tip ‘turmă’ de împarţire a echipelor (programatorii cu programatorii, designerii cu designerii, project managerii cu project managerii, ş.a.m.d) în detrimentul uneia diversificate, să-i zic?

Nu ştiu dacă există studii referitoare la eficienţa unei echipe ‘diversificate’ VS eficienţa mai multor echipe tip ‘turmă’ pentru un singur proiect, dar mă îndoiesc că ar ieşi câştigătoare cele din urmă.

Urma să mai scriu câteva argumente pentru susţinerea organizării unei echipe ‘difersificate’ dar nu ştiu nimic despre organizarea şi dinamica grupurilor, motiv pentru care n-aş vrea să scriu prostii.

Ideea textului mi-a venit în urma articolului lui Dragoş Mănac.

Observ că n-am mai scris nimic pe aici de anul trecut, de Crăciun. Acum fiind Paşti, consider că e un motiv în plus să revin măcar puţin la scris.

De Paşti am încercat să mă relaxez puţin făcând ceea ce a făcut 90% din populaţia ţării: am mâncat (mult), băut (puţin), dormit (mult). Nu ştiu sigur dacă sunt mai relaxat ca înainte, dar ştiu sigur că sunt mai plictisit.

De când n-am mai scris pe aici observ că tot dashboardul s-a înnoit. Îmi place, parcă e mai light, mai stilizat. Păcat că nu mi-a reţinut şi setările făcute (oră, permalink). Iar dacă tot sunt atât de multe schimbări, m-am gândit că o temă nouă nu strică.

Am primit mai demult o leapşă de la Alexandra, referitoare la ce-mi doresc de Crăciun. Până azi n-am ştiut, aşa că răspund doar acum: mi-aş dori ca cei dragi să fie bine. Pentru că atunci când cei dragi sunt bine şi tu eşti, şi te poţi bucura de toţi şi toate.

Când vezi că nici măcar pentru o clipă tristeţile şi supărările nu iau o pauză, când simţi tot mai des prin gând întrebarea “iar după toate astea, ce va urma?” şi te gândeşti că deşi îţi păstrezi încrederea în acel veşnic “va fi bine”, poate cei din jur s-au săturat să-l tot audă, stai în expectativă, îţi ocupi timpul cu tot felul de lucruri mărunte şi aştepţi pur şi simplu ca timpul să treacă…

Ajunge să te gândeşti că undeva, printre milioane de stele, există fiinţa iubită. (Antoine de Saint Exupery)

Astfel de cugetări m-au făcut să cred că pot turna în viaţă elixirul ameţitor al viselor ireproşabile de iubire, în care două suflete se pot contopi fără să se dizolve sau să alterneze. Pe tonalităţi de iubire şi vise frumos înscrise pe pagini îngălbenite de vreme am învăţat să ating mirosul cu ochii şi să palpez auzul cu buzele.

Pe cugetări de Exupery am învăţat să privesc toate lucrurile magice care freamătă, ard, strălucesc, luminează, înfloresc, şi cântă în noi şi în preajma noastră. Optimismul debordant al acestui scriitor mi-a călăuzit paşii de-alungul multor ani, sădind în mine certitudinea că atât timp cât ai speranţa că undeva există acea fiinţă minunată, o vei întâlni – când va fi timpul potrivit. Persoana care va arunca un pod asupra tuturor singurătăţilor ce ţi-au tocit sufletul până la întâlnirea ei…

Cumplitul adevăr este că tocmai cel ce a aşternut atâtea cuvinte despre tainele iubirii, nu a reuşit să-şi întâlnească sau să-şi îngrijească propriul trandafir.

Dar el singur este mai important decât voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cât să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plângându-se, ori lăudându-se, ori, uneori, chiar tăcând. Pentru că este trandafirul meu. (Micul Print)

Viaţa lui a fost o căutare neîncetată a acelei fiinţe gingaşe şi neajutorate (cu doar patru spini) dar ea s-a lăsat aşteptată pentru mult timp. Mai mult decât avea el de trăit… Femeile ce s-au perindat în viaţa lui au fost doar proiecţii mult prea lipsite de magia acelei fiinţe pe care el o căuta, cu atâta ardoare printre înalturile cerurilor, departe de lumea diformă şi închistată… A fost iubit ca soţ, partener, amant, dar el, la rândul său nu a ştiut cum să iubească. Tragedia cea mai mare a omului este aceea că deprinzându-se cu căutarea, uită să mai şi găsească.

Exupery a trăit şi a iubit în şi prin cuvântul scris! Şi-a adăpostit, apărat, ascultat şi udat trandafirul numit Consuelo (soţia sa) doar cu scrisori de dragoste sosite de la mii de kilometri distanţă:

Consuelo, j’ai besoin de vos lettres comme du pain. Vous êtes mon doux devoir et je voudrais vous abriter. Je voudrais simplement vous dire que je vous aime. Soyez en aussi certaine que du jour.

A fost sau nu îndeajuns? A fost sau nu o iubire frumoasă? Pot cuvintele să înlocuiască acele gesturi tandre ale sufletelor îndrăgostite: îmbrăţişarea înţelegătoare şi protectoare, surâsul dulce şi încurajator, sărutul cu aromă de coji de portocală?

În definitiv, cine iubeşte mai mult şi mai frumos? Cel ce mânuieşte cuvintele cu iscusinţă sau cel ce este pierdut pentru cuvinte?

Uneori nici nu ştiu cum să încep o idee. Nu ştiu cum să scriu, cum să fiu coerent, cum să-mi organizez gândurile…

Uneori, pur şi simplu, nu (mai) poţi scrie nimic.

Când începi să scrii… ai unele tabieturi. În timp, aduni tot mai multe şi totodată, tot mai multe scuze pentru a nu mai scrie. E târziu, e prea multă lumină, e muzică proastă – orice scuză e bună!
Totuşi, pentru a scrie ai nevoie doar de două lucruri: de tine şi de sufletul tău.

Uneori, nu mai ai nevoie de… tabieturi, care să facă legătura dintre tine şi sufletul tău, uneori e de ajuns doar un alt suflet.

Uneori, ceea ce-mi place cel mai mult la cuvinte e calitatea de a fi interpretate. Spune, de câte ori nu ai simţit fiorul citirii unor cuvinte ce ai crezut că ţi se adresează?

Îmi place ambiguitatea pentru că unor cuvinte nedefinite nu le poţi răspunde prin cuvinte clare. Nu le poţi distruge misterul, pentru că nu vei afla nimic. Trebuie să comunici tot prin imagini ascunse-n cuvinte, trebuie să te încrezi în instinct şi poate mai mult de atât, trebuie să ai încredere în cuvinte, în sufletul pus în ele.

În fiecare cuvânt scris în miez de noapte punem puţin suflet. Uneori, cineva ne răspunde. Uneori, două suflete se leagă.

Mi-ar fi plăcut să cânt la pian sau cel puţin, să pot să-mi imaginez nişte acorduri. Există melodii cu fragmente care îţi inundă mintea cu imagini şi amintiri de toamnă târzie, există cuvinte care te aruncă printre frunze mari, galbene şi pline de praf. Există sunete care dau o cromatică deosebită cuvintelor – transpuse în sufletul fiecăruia.
Mi-ar fi plăcut să pot să aleg din fiecare melodie, câte un fragment, câte un acord, un sunet sau un cuvânt. Aş fi compus melodia pe care aş fi putut scrie neîncetat. Aş fi scos cuvintele de pe acordurile de pian, le-aş fi adăugat pe sunete de chitară, aş fi tăiat brutal finalul dezamăgitor şi aş fi legat un mic concert de vioară de început.

Aş fi lăsat din mici nuanţe de dragoste să se-mpletească cuvinte uitate.

Noaptea parcă prind viaţă şi cuvintele. Firave şi fireşti, subtile şi vagi, într-o atmosferă de negură cenuşie şi roşu ambiguu, ele sunt cele ce ne conduc. Pierduţi într-o stare de mirare, le urmăm orbeşte şi le lăsăm să se joace cu noi. Le lăsăm să spună tot ce noi nu putem spune ziua, tot ce nu putem accepta, tot ce nu ne dorim.
Noaptea ne permitem să scriem, ne lăsăm nişte cuvinte la frâiele sentimentelor şi le spunem să ne conducă ‘acasă’.

Dacă am trăi într-o noapte continuă, arămie, cu gânduri şi cuvinte în pahare de vin roşu, am fi în permanenţă ceea ce ne dorim să fim.

Am scris şi am citit atât de multe încât le-am uitat pe toate…
Probabil cel mai ciudat moment e când te reciteşti după multă vreme şi îţi dai seama că ai ignorat atât de multe lucruri. Importante.

În doar câteva cuvinte… mi-am adus aminte de un răsărit la mare, de doi străini îmbrăţişaţi şi de nişte ochi pe care nu i-am văzut niciodată. În seara asta, între zgomotul televizorului şi sunetul unui pian, s-au derulat prin mine amintiri pe care nu le-am trăit. Ca un film alb-negru, cu final nedefinit – în nuanţe de gri.

Ţi-am privit urmele paşilor pe nisip, în timp ce se îndepărtau de mine. Ţi-am mulţumit în gând, desenând pe nisipul ud două puncte şi o paranteză.