Cuvinte

Când începi să scrii… ai unele tabieturi. În timp, aduni tot mai multe şi totodată, tot mai multe scuze pentru a nu mai scrie. E târziu, e prea multă lumină, e muzică proastă – orice scuză e bună!
Totuşi, pentru a scrie ai nevoie doar de două lucruri: de tine şi de sufletul tău.

Uneori, nu mai ai nevoie de… tabieturi, care să facă legătura dintre tine şi sufletul tău, uneori e de ajuns doar un alt suflet.

Am scris şi am citit atât de multe încât le-am uitat pe toate…
Probabil cel mai ciudat moment e când te reciteşti după multă vreme şi îţi dai seama că ai ignorat atât de multe lucruri. Importante.

În doar câteva cuvinte… mi-am adus aminte de un răsărit la mare, de doi străini îmbrăţişaţi şi de nişte ochi pe care nu i-am văzut niciodată. În seara asta, între zgomotul televizorului şi sunetul unui pian, s-au derulat prin mine amintiri pe care nu le-am trăit. Ca un film alb-negru, cu final nedefinit – în nuanţe de gri.

Ţi-am privit urmele paşilor pe nisip, în timp ce se îndepărtau de mine. Ţi-am mulţumit în gând, desenând pe nisipul ud două puncte şi o paranteză.

As the walls are closing in
And the colors fade to black
And my eyes are falling fast and deep into me
And I follow the tracks that lead me down
And I never follow what’s right
And they wonder sometimes when they see all the
Sadness and pain the truth begins to light 

[...]

Fiecare început devine tot mai greu. Fiecare renunţare, tot mai uşoară. Cu timpul.
Poate voi reîncepe să scriu…

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaică, azi, de faţă.
(Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea)

Ultima noapte de la Buşteni, cea dintre duminică şi luni, cred că a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. A fost ceva metafizic. Stăteam pe balconul vilei la care eram cazaţi şi mă bucuram de liniştea nopţii. Nu am fost deloc în apele mele la aceasta întâlnire. În primul rând, eu sunt un tip retras, liniştit, calm, timid chiar, care nu suportă mult timp o mulţime gălăgioasă.

După o vreme simţi nevoia de a avea linişte. La fel şi eu, după o întreagă noapte petrecută împreuna cu încă şapte-opt oameni care râdeau şi vorbeau tare, încercând să acopere muzica ce urla non-stop, simţeam că nu mai pot.
După o astfel de noapte albă şi o zi plină, eu zic că e normal să caut un loc în care să-mi recapăt liniştea. Astfel că, pe la ora 1 noaptea, am ieşit pe balcon…

Eram îmbrăcat în negru. Purtam un hanorac cu Metallica plus o brăţară lata cu ţepi mici pe mâna dreaptă. Stăteam aplecat pe balustrada balconului cu mâinile încrucişate şi cu capul pe ele. Pe obrazul drept simţeam atingerea metalică a ţepiilor brăţării. Nu erau ascuţiţi, astfel că atingerea lor rece, îmi plăcea. Deşi era frig afară, inima îmi bătea cu putere ca după o îndelungată luptă. Luptă cu mine, bineînteles. Eu împotriva mea, nu era nimic nou. Dulcea dorinţa de autodistrugere lentă, ce mă făcea să trag fum după fum, înghiţitură după înghiţitură îmi provoca repulsie şi o dată cu aceasta, plăcere. Să simţi decăderea, în toată plenitudinea ei, în fiecare celulă a corpului tău, să simţi un strigăt lăuntric, neputincios, de revoltă împotriva sinelui tău, cred că e o senzaţie ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Acel moment în care, livid, priveşti abisul cum îşi deschide prăpastiile întunecate şi te înghite fără ca tu să mai poţi face cel mai mic gest, acel moment în care te prăbuşeşti într-o beznă, ca o smoală vâscoasă şi simţi că te îneci în ea, e un sentiment care te smulge cu brutalitate din realitate. Te lasă fără suflare pentru câteva minute şi-ţi aşterne, invariabil, o expresie de nebun pe faţă. Căzut într-o infinitate, egal depărtat de viaţă şi de moarte, te simţi ca un condamnat la plictiseala şi pasivitatea eternă, absolută. Deşi îţi doreşti dinamica tumultoasă a vieţii, ştii că ar trebui să renunţi, totodata, la toate voluptăţiile morţii. Astfel te regăseşti într-o dilema: să renunţi la visul tău din totdeauna, la însuşi motivul existenţei tale pentru ceva inutil, efemer şi absurd?

Nu, niciodată…
Însă, acceptarea tacită a răului în tine, umplerea sufletului tău până la refuz cu el, poate să te facă să-ţi doreşti o altă soartă, lipsită de griji metafizice dar înlocuite de altele ridicole, lipsită de întuneric, pentru o iluzorie lumina, lipsită de actul creator, pentru… o viaţă îngropată în anonimat.

Toate acestea, consider că pot să facă o inimă să bată cu putere, într-un anumit moment, revelator, al vieţii tale.

O înghiţitură dintr-o ciudată licoare încoloră mi-a înecat fumul ce se zbătea să iasă la suprafaţă, lăsându-mă pentru un moment fără aer. Un icnet sumbru urmat imediat de un al doilea m-a făcut să mă trezesc din visarea filozofică în care am căzut şi să mă uit curios în jur. Nimic nou, a urmat rapid concluzia.

Îmi reiau poziţia şi las de această dată fumul înecăcios să iasă încet şi să mă învăluie. Aş vrea să-l simt întinzându-se pe pielea mea, aş vrea să-l cuprind în mâini, să-l mângâi uşor şi în cele din urmă să mă contopesc cu el. Să fiu o eternă desertăciune. Ceva pe care să-l doreşti, să-l iubeşti, să-l ai, să plângi după el şi să-l urăşti când se va destrăma, dar pe care să nu poţi să-l simţi niciodată.
Fumul: o iluzie îndrăzneaţă, nimic mai mult.

Zâmbesc uşor la ideea acestui gând ciudat când, în spatele meu aud că se deschide uşa de la balcon şi iese cineva. Vine lângă mine, pune mâna pe spatele meu şi-mi spune că am îngheţat. Nu-i răspund nimic. Continuă să se uite la mine şi mă întreabă ce fac. De această dată îi răspund: “I’m enjoying the night…”. În română nu cred să existe o expresie care să sune şi să redea la fel de bine ca aceasta sentimentul pe care-l aveam atunci şi atmosfera ce mă înconjura. Efectiv, mă bucuram de acea noapte. Deşi zâmbeam când am spus aceste cuvinte, s-a uitat puţin ciudat la mine, a mormăit un O.K. şi a intrat din nou în cameră.

Am rămas din nou singur. Doar eu cu Noaptea mea. În acel moment chiar am simţit că era noaptea mea. Nu aveam nevoie de nimeni şi de nimic altceva. Admiram întunericul şi misterioasele-i sale forme abia desluşite în bezna din jur. Doream să văd doi ochi mici, roşi, undeva difuz în faţa mea, măcar pentru o secundă. Tânjeam după senzaţia de a fi privit. Dar nu era nimic, doar aceeaşi noapte, senzuală, ce se întindea, languroasă, pretindeni. Mă înconjura, cu nenumaratele-i braţe întunecate, îmi mângâia fruntea, ochii, buzele – faţa toată. Îi simţeam răsuflarea aproape de mine, pe gât iar apoi, încet, pe buze.
Doream o sărutare de la ea..Voiam să fiu ca ea, să ma înfrupt din întelepciunea ei, să văd totul, începând cu naşterea şi sfârşind cu moartea ei, voiam sa cad din timp alături de ea.

În acel moment, o adiere rece s-a strecurat, obraznic, pe sub hainele mele. Mi-a cuprins încet tot corpul într-o îmbrăţişare rece, dar plăcută.
Îmi era din ce în ce mai frig. Îmi simţeam sângele încetinind îngheţat, inima bătând mai încet, mai rece.
Deodată, o scânteiere scurtă a doua mici mărgăritare ascuţite, m-au străfulgerat pentru o secundă…. În clipa următoare m-am simţit pătruns de ele. O înfiorare rece, însoţită imediat de o mulţime de amintiri haotice, de imagini aparent fără nici o legătură: ţări îndepărtate, chipuri frumoase, de oameni, animale, stele şi cele mai diverse forme de întuneric, mi-au trecut fulgerător prin tot corpul. Voluptăţi neînchipuite m-au străbătut preţ de câteva secunde, lăsându-mă, în cele din urma, aproape fără suflare…

Fiorul a trecut şi mi-am deschis încet ochii, dornic iarăşi de aceleaşi senzaţii. Priveam în continuare înainte, în noapte, fără nici o ţintă anume când un gând straniu îşi făcu loc în mintea mea: “Nu mai are rost să te ascunzi…”. Am şoptit de câteva ori aceaste cuvinte, în încercarea de a-mi da seama de unde a venit şi de ce acum. Nimic; era un gol imens ăn mintea mea – ca şi când toate celelalte gânduri au fugit să se refugieze într-un anume colţ al minţii mele, speriate de ceea ce au văzut sau ar fi putut să vadă. Mi-am reluat poziţia de îndrăgostit al nopţii şi am început să zâmbesc uşor în timp ce în gând repetam, obsedat, aceleaşi cuvinte. “Nu mai are rost să te ascunzi…Nu mai are rost….Nu mai….Nu…”

La fel ca toată lumea, am amorţit şi eu. Astfel, las locul cuvintelor mele, altora:

“Tu poate eşti o persoană singură în lume, dar poate, de asemenea, eşti lumea unei singure persoane.”

[via deviantart.com]

De la distanţă, totul poate deveni la un moment dat… prea greu. Totul poate părea la un moment dat, descurajant, dezamăgitor şi lipsit de sens. Totul parcă se evapora, se transformă din sentimente, gânduri, speranţe şi vise, într-un parfum uşor de toamnă.
Nostalgie şi melancolie, stări tomnatice, friguroase şi lungi ca o ploaie mocănească.
Prin toate inutilităţiile zilnice, răzbate uneori dorul. Dor de o carte bună pe care să o citeşti noaptea târziu, iar după ce o termini şi adormi să visezi un alt sfârşit, cu alte personaje. Dor de o melodie bună pe care să o asculţi halucinant în miez de noapte, ore în şir. Dor de o discuţie târzie, când e linişte şi toată lumea doarme şi ai impresia că doar sufletul tău şi tastele mai pot face zgomot, într-o încăpere căzută parcă din timp. Dor de scris cu pasiune, dor de tine, de mine şi de noi.

Să înveţi nu e un lucru rău. De fapt, cred că e chiar important să învăţăm în fiecare zi ceva nou. Problema apare când trebuie să înveţi mai multe lucruri, într-un interval scurt de timp. Nu mă plâng, nu trebuie să învăţ nimic exagerat, timp destul există, dar, apare problema concentrării.
Învăţând mai mult practic în ultima vreme (reflex păstrat din IT: cea mai rapidă cale de a învăţa ceva e prin a pune în practică ceea ce vrei să înveţi; dacă se întâmplă să nu reuşeşti, perseverezi, iar dacă se întâmplă să strici ceva, înveţi mai multe şi perseverezi) mi-am pierdut capacitatea de concentrare în faţa cărţii. Dacă stau mai mult de două ore cu ochii pe carte, pe aceleaşi capitole şi cuvinte, încep să-mi pierd motivaţia, voinţa şi concentrarea. Ca urmare, mă enervez, lucru ce face procesul de învăţare şi mai anevoios.

Ceea ce e puţin mai stresant decât faptul că trebuie să înveţi, e urmarea acestei activităţi: un blank cerebral de speriat. Mă văd în faţa monitorului cu o privire tâmpă, dând click-uri şi refresh-uri aiurea.
Să nu se înţeleagă altceva, nu spun că simplul act de a învăţa te tâmpeşte. Actul în sine e chiar frumos, îmi vin o mulţime de idei în timp ce citesc şi învăţ dar urmarea, lipsa de vlagă şi chef de după, anulează orice plăcere. Astfel, trec peste melodii zicând că n-am chef acum, trec peste filme pentru că n-am timp, fiind prea târziu, trec peste blog pentru că n-am chef ce scrie şi după cum spuneam mai sus, fac puţin browsing tâmp, citesc câteva aiureli, pun un serial (de comedie) care mă mai destinde puţin, scot apa din frigider, mânânc puţină ciocolată, mă răcoresc puţin şi mă bag în pat. După aproximativ 20 de minute de falsă relaxare îmi amintesc că azi n-am făcut nimic din ce plănuiam să fac de câteva zile, că mâine nu voi avea timp decât de învăţat şi că probabil până n-am să termin cu toate, nimic nu se va schimba. Apoi mă întorc de pe o parte pe alta, adorm şi uit.

A doua zi de la capăt.

Uneori simt că mă repet. Pur şi simplu. Nu cred că e ceva ce ţine de inspiraţie, imaginaţie sau orice altceva. Sunt probleme, subiecte, idei sau gânduri care se repetă, unele la nesfârşit, şi nu se pune problema de a le rescrie într-un alt mod. Îmi dau seama că tot ceea ce s-a putut spune, s-a spus deja şi că depinde doar de propriul talent să scriem într-un alt fel, original, despre aceleaşi lucruri, dar în momentul în care scrii despre un lucru, consider că îl epuizezi. Ca un album sau o melodie ce îţi place şi o asculţi zile, săptămâni sau luni în şir iar la un moment dat îţi dai seama că nu-ţi mai spune nimic, că… şi-a pierdut substanţa. La fel, în scris.

Probabil răspunsul cel mai bun în cazul în care simţi că te repeţi, că nu mai ai nimic nou de spus e să taci, să asculţi.
Totuşi, când simţi nevoia de a exprima ceva, cu toată repetarea de rigoare, cel mai bun lucru mi se pare să scrii. Orice. Până la urmă, de aceea se numeşte blog şi nu… în alt fel.

Îmi place să scriu. Indiferent că scriu un articol sau câteva gânduri, vreau ca orice cuvânt să exprime exact ceea ce vreau. De cele mai multe ori scriu pentru mine, dar se mai întâmplă să scriu şi pentru că trebuie. Am început să scriu într-un moment în care nu puteam să exprim într-un alt mod ceea ce simţeam. Am fost uimit de senzaţia pe care ţi-o dă simpla înşiruire de cuvinte. Împlinirea şi uşurarea de după erau de nedescris. În urma a câtorva rânduri pe o foaie, mă simţeam prentru prima dată în viaţa mea împlinit. Simţeam că asta aş putea să fac de acum înainte, simţeam că în sfârşit mi-am găsit calea.

N-a fost aşa. Cu toate că senzaţiile din timpul scrisului, imaginaţia, creativitatea şi talentul îmi plăceau la nebunie mi-am format un obicei prost, perpetuat până în ziua de azi. Nu scriam decât atunci când eram trist. Eram în permanenţă însoţit de tristeţe, dezamăgire şi frustrări atunci când scriam. Reuşeam, într-un mod pe care n-am să-l pot niciodată descrie, să pierd toate acele sentimente negative până la finalul gândurilor înşirate pe foaie. Rămâneam doar eu, cu mine, fără nimic altceva, fără nevoia de iubire, de siguranţă, de intimitate, fără nimic. Doar o uşoară mireasmă de împlinire.

Treptat, am încercat să găsesc alţi oameni care să scrie. Voiam păreri, critici, laude. Am obţinut păreri şi laude. Niciodată critici. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla unui om care tocmai a început să scrie este să primească laude neavizate şi să nu fie criticat.
Am continuat să caut prin scris oameni cu aceeaşi pasiune pentru că voiam să ştiu “de ce?”, “cum?” şi “când?”. Voiam să aflu dacă e posibil să… scrii pur şi simplu.

Am aflat mult mai târziu că nu e posibil. M-am întrebat multă vreme de ce arta se naşte doar din suferinţă, de ce simţim vibraţia cunoaşterii frumosului doar în rândurile ce exprimă tristeţe?
Pentru că amintirile ne marchează, pentru că fiecare dezamăgire e mai mare decât precedenta, pentru că fiecare vis ce moare devine singurul pe care ni-l dorim, pentru că “există mult prea multă tristeţe în lume, pentru doar trei zile de fericire”.

Ne recunoaştem în suferinţă şi scriem pentru a scăpa de suferinţă. Clipele de fericite sunt mult mai intense şi durează mult mai puţin. Nu avem când să le scriem şi nici nu vrem să le scriem. Nu vrem să scăpăm de ele, vrem să le ţinem cât mai mult în noi.

Îmi aduc aminte de o scenă din finalul unui film (Jerry Maguire): “dacă aici e gol (arătând către inimă), ce-i aici nu mai contează (arătând către cap).” Aşa e. Dacă nu te simţi împlinit, dacă nu ai un vis sau o speranţă pentru un viitor mai bun, totul e în van.