Cuvinte

Observ că n-am mai scris nimic pe aici de anul trecut, de Crăciun. Acum fiind Paşti, consider că e un motiv în plus să revin măcar puţin la scris.

De Paşti am încercat să mă relaxez puţin făcând ceea ce a făcut 90% din populaţia ţării: am mâncat (mult), băut (puţin), dormit (mult). Nu ştiu sigur dacă sunt mai relaxat ca înainte, dar ştiu sigur că sunt mai plictisit.

De când n-am mai scris pe aici observ că tot dashboardul s-a înnoit. Îmi place, parcă e mai light, mai stilizat. Păcat că nu mi-a reţinut şi setările făcute (oră, permalink). Iar dacă tot sunt atât de multe schimbări, m-am gândit că o temă nouă nu strică.

Ştiu, ştiu, nimic nou sub soare. Totuşi, trebuie să menţionez o chestie care mă enervează: dau ignore în ym unei persoane, crezând că astfel voi scăpa de orice interacţiune cu respectivul personaj. Pe mail, însă, ignore-ul n-a avut nici un efect. Primesc aproape în fiecare zi câte un mail cu citate celebre, poveşti incredibile, poze funny, cântece, .pps-uri şi alte spam-uri de genul ăsta care te îndeamnă să trimiţi la alte XY persoane mesajul, altfel vei muri în chinuri, de căldură şi nervi. Fiecare mail îl însemn conştiincios ca spam, dar se pare că asta n-are nici o relevanţă pentru Yahoo.

Relativitatea îşi are rolul atâta timp cât ne păstrăm într-o sferă a nuanţelor. Dacă vorbim despre contraste – iar despre unele lucruri nu poţi vorbi într-o altă sferă – totul se schimbă.
Liniaritatea, lipsa libertăţii, sau orice altă senzaţie negativă e anulată din principiu atunci când vorbeşti despre ceva absolut. Nu se poate vorbi despre perfecţiune în sensul său absolut, dacă cuvântul imperfecţiune îşi păstrează sensul.
Dacă definiţia nuanţei gri ar fi sensul culorii alb, negrul n-ar mai exista.

Entuziasmul e de multe ori prost înţeles. Ar trebui ca sensul său să fie ‘necesar’. Ca şi scopul său, de altfel.

Am regăsit o parte a iluziei paradisului pierdut. Am redescoperit frumosul – esteticul. Se spune că frumuseţea stă în ochiul celui care priveşte, însă, se omite ceva foarte important: arta de a privi stă în sufletul celui care priveşte, la fel cum arta de a crea frumos stă în cel al artistului.
Influenţa Păltinişului începe să se resimtă din ce în ce mai puternic asupra mea. “Care ţi-e
ideea?”, întrebarea pe care Noica o adresa studenţilor săi, m-a lăsat să zac în visare zile întregi. La un moment dat, tot Noica a fost cel care m-a consolat oferindu-mi totodată începutul revelaţiei : “De vreme ce n-a venit până acum, pe semne că a venit deja.”
Urmarea revelaţiei mi-a fost dezvăluită “La Tescani” de Pleşu :

Cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmenul singur, numai el, respectă procedura intimă a gândirii. Gândim intermitent: intermitent la propriu, dată fiind incapacitatea noastră structurală de a păstra în act reflexivitatea (pe o unică temă) dincolo de intervalul câtorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: există clipe ale înţelegerii, înconjurată de un zumzet tatonant care nu e decât aşteptarea activă a acelor clipe.) Dar gândim intermitent şi în alt sens, gândim cu un aparat finit infinititatea fiecărui gând. A fi creatură înseamna a fi fragment. Noi nu suntem Logos-ul însuşi [...]: suntem particule de Logos, sălaşuri temporare ale lui. De aceea, până şi înţelepciunea, când ne e dată, ne e dată nu sub forma continuă a discursului, ci sub aceea monumentală, a revelaţiei.
Iluminarea este – peste tot unde se vorbeşte de ea – un apogeu al instantaneităţii, un plonjeu scurt în ozonul unei lumi în care, dacă am zabovi prea mult, ne-am sufoca.
Intermitenţa nu e, aşadar, numai condiţia gândirii, dar şi igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului. (Jurnalul de la Tescani – Andrei Pleşu)

Aceasta mi-e Ideea: fragmentul. Fie că e vorba de un citat, aforism sau câteva cuvinte armonios alăturate, impresia lăsată e una mult mai pătrunzătoare decât în cazul unui cărţi.
Ce poate fi oare mai impresionant, în acest domeniu literar, decât o carte compusă din fragmente? O carte ce prin însăşi structura sa, se “închide deschizându-se”. Fiecare final de fragment nu e altceva decât poarta spre următorul, urmând ca finalul cărţii săreprezinte deschiderea finala dinspre sufletul autorului spre cel al cititorului.
Frecvent spuneam, oarecum cu părere de rău, că de un timp nu mai pot scrie decât idei, fragmente. Nu mai puteam intra în rolul unui personaj, nici măcar într-al meu. Nu mai puteam descrie fantasmele imaginaţiei mele fără să am o puternică impresie de fals şi inestetic.
M-am lăsat condus de fragment şi în sens mai larg, de jurnal, cu gândul la ceva temporar, superficial. Curând am devenit fascinat de puterea pe care am găsit-o în câteva pagini fragmentate. Am realizat că superficialitatea nu-şi găseşte loc printre aceste cuvinte şi că frumosul – trist, nostalgic sau născut dintr-o exaltata fericire – îşi poate găsi oglindirea în doar câteva cuvinte.

“As vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii… (Cioran)”.

Se deschide, încet, o nouă pagină şi chiar sub titlu, cu litere de-o şchioapă, puţin cam
înclinate, e Tăcerea….
Tăcerea e ca o ninsoare în albastru.
Imaginează-ţi că ninge albastru şi că un fulg se opreşte pe obrazul tău. Se topeşte aproape instantaneu. Curând îl mai urmează câţiva…
Plânge.
Tăcerea e lacrima ce curge pe obrazul persoanei iubite. E lacrima provocată de un sărut, de dragostea ce apasă buzele tremurânde…
Tăcere – Lacrimi – Linişte: ordinea firească a lumii.