Nothing
Uneori nici nu ştiu cum să încep o idee. Nu ştiu cum să scriu, cum să fiu coerent, cum să-mi organizez gândurile…
Uneori, pur şi simplu, nu (mai) poţi scrie nimic.
Disappearing world
Când începi să scrii… ai unele tabieturi. În timp, aduni tot mai multe şi totodată, tot mai multe scuze pentru a nu mai scrie. E târziu, e prea multă lumină, e muzică proastă – orice scuză e bună!
Totuşi, pentru a scrie ai nevoie doar de două lucruri: de tine şi de sufletul tău.
Uneori, nu mai ai nevoie de… tabieturi, care să facă legătura dintre tine şi sufletul tău, uneori e de ajuns doar un alt suflet.
Tears from the moon
Uneori, ceea ce-mi place cel mai mult la cuvinte e calitatea de a fi interpretate. Spune, de câte ori nu ai simţit fiorul citirii unor cuvinte ce ai crezut că ţi se adresează?
Îmi place ambiguitatea pentru că unor cuvinte nedefinite nu le poţi răspunde prin cuvinte clare. Nu le poţi distruge misterul, pentru că nu vei afla nimic. Trebuie să comunici tot prin imagini ascunse-n cuvinte, trebuie să te încrezi în instinct şi poate mai mult de atât, trebuie să ai încredere în cuvinte, în sufletul pus în ele.
În fiecare cuvânt scris în miez de noapte punem puţin suflet. Uneori, cineva ne răspunde. Uneori, două suflete se leagă.
Toamna
Mi-ar fi plăcut să cânt la pian sau cel puţin, să pot să-mi imaginez nişte acorduri. Există melodii cu fragmente care îţi inundă mintea cu imagini şi amintiri de toamnă târzie, există cuvinte care te aruncă printre frunze mari, galbene şi pline de praf. Există sunete care dau o cromatică deosebită cuvintelor – transpuse în sufletul fiecăruia.
Mi-ar fi plăcut să pot să aleg din fiecare melodie, câte un fragment, câte un acord, un sunet sau un cuvânt. Aş fi compus melodia pe care aş fi putut scrie neîncetat. Aş fi scos cuvintele de pe acordurile de pian, le-aş fi adăugat pe sunete de chitară, aş fi tăiat brutal finalul dezamăgitor şi aş fi legat un mic concert de vioară de început.
Aş fi lăsat din mici nuanţe de dragoste să se-mpletească cuvinte uitate.
Noir Désir
Noaptea parcă prind viaţă şi cuvintele. Firave şi fireşti, subtile şi vagi, într-o atmosferă de negură cenuşie şi roşu ambiguu, ele sunt cele ce ne conduc. Pierduţi într-o stare de mirare, le urmăm orbeşte şi le lăsăm să se joace cu noi. Le lăsăm să spună tot ce noi nu putem spune ziua, tot ce nu putem accepta, tot ce nu ne dorim.
Noaptea ne permitem să scriem, ne lăsăm nişte cuvinte la frâiele sentimentelor şi le spunem să ne conducă ‘acasă’.
Dacă am trăi într-o noapte continuă, arămie, cu gânduri şi cuvinte în pahare de vin roşu, am fi în permanenţă ceea ce ne dorim să fim.
Out of the dark
Am scris şi am citit atât de multe încât le-am uitat pe toate…
Probabil cel mai ciudat moment e când te reciteşti după multă vreme şi îţi dai seama că ai ignorat atât de multe lucruri. Importante.
În doar câteva cuvinte… mi-am adus aminte de un răsărit la mare, de doi străini îmbrăţişaţi şi de nişte ochi pe care nu i-am văzut niciodată. În seara asta, între zgomotul televizorului şi sunetul unui pian, s-au derulat prin mine amintiri pe care nu le-am trăit. Ca un film alb-negru, cu final nedefinit – în nuanţe de gri.
Ţi-am privit urmele paşilor pe nisip, în timp ce se îndepărtau de mine. Ţi-am mulţumit în gând, desenând pe nisipul ud două puncte şi o paranteză.
Black
As the walls are closing in
And the colors fade to black
And my eyes are falling fast and deep into me
And I follow the tracks that lead me down
And I never follow what’s right
And they wonder sometimes when they see all the
Sadness and pain the truth begins to light
Fiecare început devine tot mai greu. Fiecare renunţare, tot mai uşoară. Cu timpul.
Poate voi reîncepe să scriu…
Despre iubire
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaică, azi, de faţă.
(Nichita Stănescu – Leoaică tânără, iubirea)
Ultima noapte de la Buşteni, cea dintre duminică şi luni, cred că a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. A fost ceva metafizic. Stăteam pe balconul vilei la care eram cazaţi şi mă bucuram de liniştea nopţii. Nu am fost deloc în apele mele la aceasta întâlnire. În primul rând, eu sunt un tip retras, liniştit, calm, timid chiar, care nu suportă mult timp o mulţime gălăgioasă.
După o vreme simţi nevoia de a avea linişte. La fel şi eu, după o întreagă noapte petrecută împreuna cu încă şapte-opt oameni care râdeau şi vorbeau tare, încercând să acopere muzica ce urla non-stop, simţeam că nu mai pot.
După o astfel de noapte albă şi o zi plină, eu zic că e normal să caut un loc în care să-mi recapăt liniştea. Astfel că, pe la ora 1 noaptea, am ieşit pe balcon…
Eram îmbrăcat în negru. Purtam un hanorac cu Metallica plus o brăţară lata cu ţepi mici pe mâna dreaptă. Stăteam aplecat pe balustrada balconului cu mâinile încrucişate şi cu capul pe ele. Pe obrazul drept simţeam atingerea metalică a ţepiilor brăţării. Nu erau ascuţiţi, astfel că atingerea lor rece, îmi plăcea. Deşi era frig afară, inima îmi bătea cu putere ca după o îndelungată luptă. Luptă cu mine, bineînteles. Eu împotriva mea, nu era nimic nou. Dulcea dorinţa de autodistrugere lentă, ce mă făcea să trag fum după fum, înghiţitură după înghiţitură îmi provoca repulsie şi o dată cu aceasta, plăcere. Să simţi decăderea, în toată plenitudinea ei, în fiecare celulă a corpului tău, să simţi un strigăt lăuntric, neputincios, de revoltă împotriva sinelui tău, cred că e o senzaţie ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Acel moment în care, livid, priveşti abisul cum îşi deschide prăpastiile întunecate şi te înghite fără ca tu să mai poţi face cel mai mic gest, acel moment în care te prăbuşeşti într-o beznă, ca o smoală vâscoasă şi simţi că te îneci în ea, e un sentiment care te smulge cu brutalitate din realitate. Te lasă fără suflare pentru câteva minute şi-ţi aşterne, invariabil, o expresie de nebun pe faţă. Căzut într-o infinitate, egal depărtat de viaţă şi de moarte, te simţi ca un condamnat la plictiseala şi pasivitatea eternă, absolută. Deşi îţi doreşti dinamica tumultoasă a vieţii, ştii că ar trebui să renunţi, totodata, la toate voluptăţiile morţii. Astfel te regăseşti într-o dilema: să renunţi la visul tău din totdeauna, la însuşi motivul existenţei tale pentru ceva inutil, efemer şi absurd?
Nu, niciodată…
Însă, acceptarea tacită a răului în tine, umplerea sufletului tău până la refuz cu el, poate să te facă să-ţi doreşti o altă soartă, lipsită de griji metafizice dar înlocuite de altele ridicole, lipsită de întuneric, pentru o iluzorie lumina, lipsită de actul creator, pentru… o viaţă îngropată în anonimat.
Toate acestea, consider că pot să facă o inimă să bată cu putere, într-un anumit moment, revelator, al vieţii tale.
O înghiţitură dintr-o ciudată licoare încoloră mi-a înecat fumul ce se zbătea să iasă la suprafaţă, lăsându-mă pentru un moment fără aer. Un icnet sumbru urmat imediat de un al doilea m-a făcut să mă trezesc din visarea filozofică în care am căzut şi să mă uit curios în jur. Nimic nou, a urmat rapid concluzia.
Îmi reiau poziţia şi las de această dată fumul înecăcios să iasă încet şi să mă învăluie. Aş vrea să-l simt întinzându-se pe pielea mea, aş vrea să-l cuprind în mâini, să-l mângâi uşor şi în cele din urmă să mă contopesc cu el. Să fiu o eternă desertăciune. Ceva pe care să-l doreşti, să-l iubeşti, să-l ai, să plângi după el şi să-l urăşti când se va destrăma, dar pe care să nu poţi să-l simţi niciodată.
Fumul: o iluzie îndrăzneaţă, nimic mai mult.
Zâmbesc uşor la ideea acestui gând ciudat când, în spatele meu aud că se deschide uşa de la balcon şi iese cineva. Vine lângă mine, pune mâna pe spatele meu şi-mi spune că am îngheţat. Nu-i răspund nimic. Continuă să se uite la mine şi mă întreabă ce fac. De această dată îi răspund: “I’m enjoying the night…”. În română nu cred să existe o expresie care să sune şi să redea la fel de bine ca aceasta sentimentul pe care-l aveam atunci şi atmosfera ce mă înconjura. Efectiv, mă bucuram de acea noapte. Deşi zâmbeam când am spus aceste cuvinte, s-a uitat puţin ciudat la mine, a mormăit un O.K. şi a intrat din nou în cameră.
Am rămas din nou singur. Doar eu cu Noaptea mea. În acel moment chiar am simţit că era noaptea mea. Nu aveam nevoie de nimeni şi de nimic altceva. Admiram întunericul şi misterioasele-i sale forme abia desluşite în bezna din jur. Doream să văd doi ochi mici, roşi, undeva difuz în faţa mea, măcar pentru o secundă. Tânjeam după senzaţia de a fi privit. Dar nu era nimic, doar aceeaşi noapte, senzuală, ce se întindea, languroasă, pretindeni. Mă înconjura, cu nenumaratele-i braţe întunecate, îmi mângâia fruntea, ochii, buzele – faţa toată. Îi simţeam răsuflarea aproape de mine, pe gât iar apoi, încet, pe buze.
Doream o sărutare de la ea..Voiam să fiu ca ea, să ma înfrupt din întelepciunea ei, să văd totul, începând cu naşterea şi sfârşind cu moartea ei, voiam sa cad din timp alături de ea.
În acel moment, o adiere rece s-a strecurat, obraznic, pe sub hainele mele. Mi-a cuprins încet tot corpul într-o îmbrăţişare rece, dar plăcută.
Îmi era din ce în ce mai frig. Îmi simţeam sângele încetinind îngheţat, inima bătând mai încet, mai rece.
Deodată, o scânteiere scurtă a doua mici mărgăritare ascuţite, m-au străfulgerat pentru o secundă…. În clipa următoare m-am simţit pătruns de ele. O înfiorare rece, însoţită imediat de o mulţime de amintiri haotice, de imagini aparent fără nici o legătură: ţări îndepărtate, chipuri frumoase, de oameni, animale, stele şi cele mai diverse forme de întuneric, mi-au trecut fulgerător prin tot corpul. Voluptăţi neînchipuite m-au străbătut preţ de câteva secunde, lăsându-mă, în cele din urma, aproape fără suflare…
Fiorul a trecut şi mi-am deschis încet ochii, dornic iarăşi de aceleaşi senzaţii. Priveam în continuare înainte, în noapte, fără nici o ţintă anume când un gând straniu îşi făcu loc în mintea mea: “Nu mai are rost să te ascunzi…”. Am şoptit de câteva ori aceaste cuvinte, în încercarea de a-mi da seama de unde a venit şi de ce acum. Nimic; era un gol imens ăn mintea mea – ca şi când toate celelalte gânduri au fugit să se refugieze într-un anume colţ al minţii mele, speriate de ceea ce au văzut sau ar fi putut să vadă. Mi-am reluat poziţia de îndrăgostit al nopţii şi am început să zâmbesc uşor în timp ce în gând repetam, obsedat, aceleaşi cuvinte. “Nu mai are rost să te ascunzi…Nu mai are rost….Nu mai….Nu…”
Screamer Radio
Un prieten mi-a trimis “Radiouri din toată lumea.exe”, un progrămel ce bănuiesc că circulă sub denumirea asta pe huburile de DC. Programul se numeşte de fapt Screamer Radio şi poate fi găsit aici. Spre surprinderea mea, programul e foarte bun. Conţine foarte multe posturi de radio din toată lumea (România are aproximativ 40), organizate pe genuri muzicale, pe continente (chiar şi Antarctica are unul), respectiv ţări şi are toate opţiunile de care aş fi avut nevoie. Poţi să înregistrezi, poţi adăuga foarte uşor posturi noi sau posturi la favorites, poţi schimba foarte uşor fluxul radio – acolo unde sunt disponibile mai multe (pentru o calitate mai bună sau mai proastă) – iar în cazul unor posturi radio (străine în general) apare numele melodiei şi al artistului, înainte de începerea melodiei. De asemenea, listele cu posturile radio sunt actualizate de pe site-ul Screamer Radio şi tot acolo se pot propune posturi noi pentru a fi incluse în noile versiuni ale programului.
Uitasem, programul e gratuit.
Să fii oricum, doar să fii!
La fel ca toată lumea, am amorţit şi eu. Astfel, las locul cuvintelor mele, altora:
“Tu poate eşti o persoană singură în lume, dar poate, de asemenea, eşti lumea unei singure persoane.”
